Killing Me Softly

”Întâi de toate, nu atinge acele.

În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată acele la ceasornicul inimii tale îți va străpunge pielea, oasele ți se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăși.”

Privirile ni s-au întâlnit pentru prima dată când a tras metroul în stație: eu eram în el iar ea îl aștepta pe peron. A fost o fracțiune de secundă care mi-a făcut inima plăpândă să sară din piept. Nu am știut de ce.. nu mi se mai întâmplase niciodată. Era într-o zi friguroasă de decembrie.

Au trecut două săptămâni de zâmbete și priviri până ne-am spus primul ”Bună”. Au venit sărbătorile și nu ne-am mai văzut.

Imaginea ei îmi rămăsese întipărită în minte: ”genele ei lungi, cu gropițele din obraji, cu nasul ei perfect”. ”Nu am decât un singur gând, să o regăsesc. […] Cum o cheamă? Unde-o pot întâlni?”

Odată cu noul an așteptam cu nerăbdare întâlnirile noastre. Îmi propusesem ca de această dată să intru într-o discuție cu ea și să aflu cum o cheamă. Timp de o lună, în fiecare dimineață, inima mea bătea sacadat când metroul trăgea în stație. Am căutat-o cu privirea dar nu am găsit-o. Îmi pierdusem speranța…

Totuși, într-o dimineață când soarele ieșea timid printre nori, iar ghioceii începuseră să se ivească pe lângă trunchiurile copacilor am zărit-o din nou. Era schimbată, nu mai avea aceeași privire plină de raze de soare. Nu m-a observat.

Mi-am propus ca a doua zi să o abordez. Așa am și făcut. Am avut cea mai hazlie și lungă discuție, atât de lungă încât am uitat să coborâm din metrou unde trebuia, la sfârșitul căreia am simțit-o că strălucește din nou. Toată săptămâna a decurs la fel.

La sfârșitul săptămânii i-am propus să ne întâlnim în Herăstrău. Era printre puținele locuri unde puteam respira aer curat și mă simțeam în largul meu. I-am cumpărat și un cadou: o carte pe care dacă o va citi va realiza dragostea ascunsă pe care i-o port.

Am stabilit că ne întâlnim pe podul dintre lacuri. Ajunsesem ca de obicei mai devreme și aruncam câte o firimitură lebedelor de pe lac, așteptând-o ”ca un neghiob fericit”. I-am simțit parfumul suav și știam că este aproape, dar… ”Mirosul de vată de zahăr și praful îmi usucă gâtul” și mi-am dat seama că am uitat tot ce vroiam să îi zic.

”Încerc să mă uit în ochii ei, dar privirea mi-a rămas ațintită asupra buzelor sale răpitoare. […] Gurile ni se apropie una de cealaltă. Timpul se scurge încet, aproape stă în loc. Buzele se ating cu nesaț în cea mai dulce atingere din lume și se întrec în apăsări, când delicate, când cu putere.”

Când în sfârșit ne-am desprins unul de celălalt, și-a luat la revedere de la mine și s-a suit în taxi. Eu nu m-am putut mișca, rămăsesem ”înfipt în loc asemenea unui cui în dușumea”. Uitasem să îi dau și cartea pe care i-o cumpărasem.

În cele din urmă am pornit spre casă. Conștiința mea se luptându-se pentru fericire; își găsește singură argumente ”Love is dangerous for your tiny heart even in your dreams, so please dream softly”. Inima ta slabă… da, ea… ”tocmai această diferență va fi arma ta de seducție!”. Tot ea este ca ”o moară care macină semințele visului și le transformă în realitate.”

”Nu am fost niciodată atât de fericit și de neliniștit, în același timp”

Așteptam cu nerăbdare următoarea noastră întâlnire. Speram să nu uit și atunci să îi dăruiesc cartea. ”Nu-mi ies din minte făptura ta; mirosul pielii, tonul vocii, măruntele capricii care te fac cea mai aprigă și mai fragilă fată din lume.”

Totuși din acea zi nu am mai văzut-o ”în vecii vecilor”…

Articol realizat pentru Etapa nr.15 a concursului SuperBlog 2012.

*textele din ghilimele scrise cu font italic sunt citate din cartea ”Mecanica Inimii” de Mathias Malzieu pe care o puteți găsi pe site-ul celor de la Nemira.