Hall Of Fame – Drivers (I)

Astăzi Valentin vă va povesti câte ceva despre trei piloți foarte buni ai marelui circ. Enjoy

MICHAEL SCHUMACHER (n.1969)

Abilitatea pe ploaie a lui Cararcciola, viteza lui Rosemeyer, determinarea lui Senna, perfecțiunea lui Clark, maturitatea lui Fangio, simţul tactic al lui Prost, dublate de o pregătire fizică ireproșabilă şi de un talent unic de a ajusta maşina la circuit, îl transforma pe Michael Schumacher în cel mai complet pilot din toate timpurile, pilotul suprem.

Sunt mulţi factori ce fac din Baronul Rosu cel mai bun pilot de GP din istorie, în afară de longevitatea şi consistenţa sa de-a lungul carierei. Schumi a fost crescut şi format de mic să devina un campion, s-a investit multă muncă, sudoare şi bani, dar rezultatul final a fost pe măsură: un robot şi un metronom ca Lauda, dar şi un atacator furios ca Gilles în momentele sale pe muchie de cuţit. Dacă i se poate reproşa ceva acesta este faptul că nu ştie să piardă. La fel ca Senna, e conştient că este cel mai bun din lume şi nu poate concepe ca un pilot inferior lui, dar ajutat de o maşină mai rapidă să-l pună în dificultate. Din acest punct, Jerez 1997 sau Monaco 2006 aruncă o umbră întunecată asupra performanţelor monstruoase de la Spa 1995, Barcelona 1996, Monaco 1997, Hungaroring 1998 sau Sepang 1999. Pilotul suprem? Da, dar nu şi cel perfect; o maşină de câştigat curse şi titluri ce a strivit tot în calea sa, uneori chiar şi la propri

GILLES VILLENEUVE (1950-1982)

În condiţii adverse părea de pe altă planetă. Descendentul direct al lui Rosemeyer este ultimul erou al F1, ultimul Don Quijote. Rebel, modest, cu un stil nebunesc amintind de meteoricul “Nebelmeister”, Gilles este o prezenţă unică în istoria F1. Un huligan fără maniere pe pistă sau un pilot de o sublimă ardoare? Un clovn spectaculos şi rapid uneori sau un talent înfricoşător, pe acelaşi palier cu Boillot, Bordino, Nuvolari şi Rosemeyer? Acestea sunt limitele între care se înscrie legenda celui mai iubit pilot al lui Enzo Ferrari.

Jody Scheckter părea mulţumit în prima sesiune de calificări de la Watkins Glenn 1979 desfăşurată pe ploaie. Simţea că scosese totul din maşină. Apoi Gilles a sărit la volan şi a făcut câteva tururi. Cel mai rapid tur al său? Cu 10 secunde sub recordul lui Scheckter! Prezent la faţa locului, Dennis Jenkinson a înţeles imediat că nu e numai o revelaţie, era mai mult. Un nou geniu, suprem înzestrat ca şi Jimmy Clark se întrezărea în pielea acestui micuţ canadian. A urmat Dijon 1979, Argentina 1980, Jarama 1981 şi apoi fatalul week-end de la Zolder 1982. Numai 6 victorii şi 2 pole-position. Lăsaţi la o parte însă cifrele, priviţi în ansamblu, adăugaţi în ecuaţie maşinile dezastruoase, controlul ireal, magnetic asupra monopostului, bravura şi viteza pură raportată la condiţiile date şi veţi fi mai aproape de imaginea reală a celui mai frumos nebun al F1.

JACKIE STEWART (n.1939)

Moștenitorul coroanei după moartea lui Jimmy Clark a fost pilotul cu cel mai mare impact asupra mersului ulterior al F1. Devastator de rapid, dar în aceeași măsură calculat și prudent, el a fost pilotul dominant pentru jumătate de deceniu, pana la retragerea precipitata din 1973 si un “racer” adevarat.

Fangio, Ascari, Moss, Clark au fost toți niște eroi romantici, Stewart este primul profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Si de aceea, aura mistica din jurul predecesorilor săi lipsește în cazul sau. Timp de sase sezoane, “Scoțianul zburător” a fost cel mai bun pilot din lume, câștigând trei titluri mondiale și peste 20 de victorii în aceasta perioada, dar aura de suprema invincibilitate pe care o aveau Fangio si Clark nu o regăsim și la el. Datorita rigurozității exemplare și abordării precise, fără riscuri inutile, Jackie Stewart nu mai prezintă același farmec pentru unii. Cu el începe însa o alta epoca. Epoca piloților profesioniști, a starurilor cu aer de vedete rock, asta pe fundalul implicării tot mai profunde a televiziunii ai mass-mediei în general în acest sport. Iar marea moștenire pe care o lasă în spate scoțianul, dincolo de realizarile sale pe pista se refera la securitatea pilotilor pe circuite, ce prin lupta sa a ajuns la un standard incredibil pentru acea perioada si a pus bazele unei ample cruciade impotriva mortii ale carei urme se observa adanc pana azi. Nurburgring 1968, Monaco 1971 si Monza 1973 demonstreaza insa in cel mai inalt grad calitatile supreme in momente cand sufletul a contat mai mult decat capul in pilotaj.