Nurburgring 1961

Astăzi voi lansa o categorie nou, foarte specială. O categorie ce sper că va fi apreciată de împătimiții de Formula 1. În ”Hall of Fame” veți putea citi de acum înainte despre piloți ce au făcut istorie în acest sport, dar și despre curse memorabile. Oricât aș adora eu acest spor nu sunt în stare să vă descriu o cursă astfel încât să credeți că sunteți acolo, așa că am găsit pe cineva mult mai competent. Este vorba de Valentin Răducan, ale cărui povești le puteți citi și pe F1GP.ro.

Astăzi Valentin vă va povesti despre Marele Premiu al Germaniei de la Nurburgring din 1961.

Ultima şi cea mai mare victorie din cariera lui Stirling Moss în Formula 1 s-a petrecut pe circuitul regilor volanului, legendarul Nordschleiffe de 22,8km şi 174 de viraje din pădurea Eiffel, care de-a lungul anilor văzuse performanțe antologice semnate de nume intrate în legendă: Caracciola, Nuvolari, Rosemeyer, Ascari, Fangio. Acum era rândul lui Moss să se încoroneze „Ringmeister” absolut, mai ales că se întorcea aici după ireală victorie din 1959 pentru Aston Martin.

Fără să fie o victorie spectaculoasă, este una a maximizării oportunităţilor oferite şi a alegerii tactice fără reproş, o replică avânt la lettre a cursei resuşiţe de Senna în 1993 la Donnington.

După calificări, era evident că Ferrari-ul 156 „boţ de rechin”, propulsat de splendidul motor V6 de 1.5l şi 190CP era maşina de bătut, motoarele Climax utilizate de Lotus, abia apropiindu-se de 170CP, cu toate că şasiul Lotus era mai bine echilibrat, iar măşină, per total, mai agilă. Phil Hill, liderul clasamentului general şi viitorul campion mondial, a lovit primul, obţînând pole-ul cu un timp excepţional – 8’55”2, devenind primul pilot care coboară vreodată sub barieră magică de 9 minute . Al doilea pe grilă, Jack Brabham nu reuşise decât 9’01”4, urmat la numai două zecimi de secundă de Moss şi de Jo Bonnier (Porsche) la încă 3 secunde mai în spate. Dar elementul determinant în luptă pentru victorie pe Nurburgring în 1961, pe lângă abilitatea pilotului şi vremea schimbătoare, a fost reprezentat de pneuri. În antrenamente, Stirling fusese plăcut impresionant de cauciucurile Dunlop D12, special concepute pentru ploaie, chiar dacă pe pistă uscată începeau să se degradeze treptat. Innes Ireland câştigase pentru Lotus, cu câteva zile înainte, Solitude GP, în Marea Britanie, utilizând în premieră aceste pneuri şi, datorită vremii schimbătoare din Munţîi Eiffel, consideră că folosirea acestora era un risc ce trebuia asumat. Stirling a fost şi el de accord, cu toate că managerul Dunlop, Vic Barlow, l-a sfătuit contrariul. De cealaltă parte, Ferrari au jucat pe cartea siguranţei, alegând obişnuitele Dunlop R5, în special pentru că D12-urile nu ar fi rezistat pe maşina lor pe durată întregului GP, uzură pneurilor spate fiind mult mai accentuată la Ferrari-ul 156 decât la Lotus din două motive: surplusul de 20CP al V6-ului Ferrari şi echilibrul mai bun al maselor al maşinii Lotus (ce avea în plus şi o greutate mai scăzută). O soluţie ciudată a fost aleasă de Brabham: anvelope de ploaie pe faţă şi anvelope de uscat pe spate.

În ziua de duminică, pe o ploaie uşoară, startul a fost dat de Juan Manuel Fangio şi imediat Brabham s-a instalat la conducere, dar din cauza pneurilor spate, maşina a plecat într-un derapaj amplu după câteva viraje, Moss încheind primul tur în poziţia de lider, urmat la două secunde de Phil Hill, Hans Hermann (Porsche), Dan Gurney (Porsche) şi Graham Hill (BRM). Se părea că vom asista la o reeditare a GP-ului de la Monaco cu duelul devenit clasic Moss vs Ferrari, iar aceasta era o presupunere ce se va dovedi exactă. Profitând de avantajul dat de cauciucurile de ploaie, Stirling sprintează superb şi după patru tururi, avansul său se cifra la 14,9 secunde. Din turul următor ploaia încetează şi pista începe să se usuce. Wolfgang von Trips, pe al doilea Ferrari, se trezeşte la viaţă o dată cu oprirea ploii şi îl ajunge din urmă pe Phil Hill pe care îl depăşeşte în turul al optulea, coborând recordul circuitului la 9’04”3, pentru că Moss să răspundă imediat cu un 9’02”8. Dar în turul următor, „Taffy” reuşeşte un 9’01’6, iar în turul 10 ambii piloţi Ferrari coboară sub 9 minute: Von Trips – 8’59”9 şi Phil Hill – un senzaţional 8’57”8.

Taffy (denumire dată de englezi galezilor) este porecla dată fostului pilot de Formula 1 Wolfgang von Trips. Conte german prin naștere, e greu de înțeles cum de a ajuns să poarte o asemenea poreclă. Graham Hill spunea că i se zicea astfel datorită absurdității situației – să îi spui galez (din Țara Galilor) unui aristocrat german e lucrul la care te-ai fi așteptat cel mai puțin. Mike Hawthorn, fost coleg cu von Trips la Ferrari, credea că germanul seamănă cu un galez (Welsh). Din păcate, Taffy a decedat la Monza, în 1961, după un accident cu Jim Clark în care 11 spectatori și-au pierdut viața. Urma să câștige campionatul în acel an, devenind primul german campion mondial.

În acest moment, la intrarea în turul 11, avansul lui Moss scăzuse la 6,9 secunde. Duelul indirect de la Monaco revenea pe scenă împădurită de pe Nordschleiffe. Philip Turner notează în coloană sa din The Motor: „Încet, încet, avansul lui Moss a crescut din nou, de la 7,5 secunde la 10,7 secunde. Această creştere, realizată în condiţii adverse, nu se datora sub nici o formă numai cauciucurilor de ploaie ci era şi rezultatul superbei abilităţi demonstrate de Moss de atâtea ori de-a lungul sezonului. Şi ce scenă mai bună pentru etalarea acestor calităţi ca „Ring-ul”, un circuit eroic pe scară valorică şi pe care numai eroii excelează”. Din turul 14, ploaia îşi face din nou apariţia şi Stirling zburdă din nou, câştigând 4 secunde în turul următor. Phil Hill şi Von Trips, rivalii la coroană mondială se angajează într-un duel fără menajamente, căzând şi mai mult în spate. Cu toate că spre final, ploaia iar s-a oprit, nimic nu l-a mai putut opri pe „Mr. Motor Racing” să-şi treacă în cont a 16-a şi ultima sa victorie din carieră, trecând linia de sosire cu 21,4 secunde în faţa lui Von Trips, devenit după acest loc secund, noul lider al clasamentului general. „Ce Mare Premiu extraordinar a fost!, scria, Philip Turner în cronică cursei din The Motor. Pentru mine, Ring-ul îşi justifică pe deplin asocierile cu lumea wagneriană, căci aici oamenii merg alături de zei, iar dramă stă braţ la braţ cu tragedia. După această cursă, mulţimea a plecat de la faţa locului, murmurând că nu contează cine va fi campion mondial, căci îl văzuseră pe adevăratul campion mondial învingând într-o cursă măreaţă”.

Dar cariera lui Moss avea să se încheie prematur, în urmă unui accident, oarecum dubios, la Goodwood în ziua de Paşte a anului 1962, exact când steaua lui Jimmy Clark începea să se ridice. Exact ca şi în cazul Fangio-Moss, Clark-Stewart şi Senna-Schumacher, am fost vitregiţi de un duel ce se anunţa antologic. Maestrul Moss, cu calmul şi abilitatea sa de a controla maşina ireal în condiţii dificile şi discipolul Clark, cu viteza sa inegalabilă şi uşurinţa de a extrage maximul din maşina încă de la primii kilometri parcurşi. Dar, fără a fi cinici, poate că Goodwood a făcut un bine reputaţiei lui Moss, aşa cum Imola a avut acelaşi efect în cazul lui Senna. Accidentul a ridicat în jurul său o aură legendară ce continuă şi azi, la jumătate de veac de la teribilul eveniment, să fascineze pe mulţi pasionaţi ai motor-sportului.