Despre lene si depasirea propriei conditii

Astăzi am ales să nu scriu eu, pentru că îmi este lene – cum spune și titlul, ci să o las pe    Adina – o puteți citi mai pe-ndelete AICI, să își exprime lenea…. pardon părerea.

Mi-e lene.

Urăsc trezitul dimineața, e cel mai greu lucru din viața mea. Dacă aș putea începe serviciul pe la 2 ar fi perfect, dar și atunci mi-ar fi lene să mă ridic din pat și să parcurg drumul până acolo. Sunt zile în care nu m-aș ridica din pat, nu aș face nimic altceva decât să stau, să nu mă gândesc la nimic, să lenevesc într-o stare de veghe permanentă.

În fiecare zi avem atâtea lucruri de făcut, deadline-uri, telefoane, stres, agitație, circulație. STOP!

Simt o nevoie tot mai acută de a mă retrage într-un loc liniștit, o casă într-un orășel mic, fără circulație prea mare, înconjurat de munți, cu un balcon imens și inundat de răsărit, unde să-mi beau cafeaua în liniște și să fumez o țigară cu pofta. Așa ar mai merge un început de zi. Apoi, ca un om cu timp ce sunt, încet, treptat, în ritmul meu, să mă apuc de lucrurile relativ importante. Și flori, bineînțeles trebuie să am flori – mușcate roșii care să atârne de la balcon. Un cățel cuminte să mă întâmpine în fiecare zi când vin, să mă conducă atunci când plec.

Jobul nu ar mai părea stresant pentru că într-un astfel de orășel toată lumea are timp.

Am descoperit un astfel de loc, dar pentru cât timp mi-ar place? Dacă liniștea permanentă îmi va produce o saturație și voi simți că evoluția mea se afla într-un punct stagnant? Dacă liniștea de care am nevoie nu e permanentă?

Depășirea condiției reprezintă cea mai mare provocare, iar conștientizarea puterii proprii superioare, conștientizarea sinelui este starea unei perfecțiuni rar atinse.

E nevoie de o ieșire din dogmele societății actuale, de o eliberare a constrângerilor prozaice.