Cu Maze prin România

Întâi doresc să vă lămuresc cine este Maze și de unde vine acest nume.

Mazikeen, cunoscută și sub porecla ei Maze, este unul dintre personajele centrale din serialul Lucifer. Numele „Mazikeen” este o variantă anglicizată a numelui ebraic Mazikin, care înseamnă „cei care fac rău”. În mitologia evreiască, Mazikin sunt demoni invizibili care provoacă supărări sau pericole. Când mi-am cumpărat mașina, o Honda Civic VIII – de culoare negru, mi s-a părut că acest nume i se potrivește perfect.

Anul acesta majoritatea colegilor și-a luat concediu în luna August, numai eu am fost încăpățânata care s-a gândit că este mult mai bine să își ia concediu când toată lumea a revenit. Vă pot spune că s-a meritat pe deplin. Marele câștig a fost și faptul că drumurile și obiectivele turistice nu au fost aglomerate.

Acest concediu a fost planificat în detaliu încă din luna mai. Primele lucruri de care m-am ocupat au fost cazările – majoritatea rezervărilor au fost stabilite încă de la sfârșitul lunii iulie.

Următorul pas a fost să pregătesc mașina. Am fost să-i fac o verificare, m-am asigurat că am toate actele valabile, am verificat dacă am cele trebuincioase în portbagaj în caz de ceva eveniment neprevazut. Nu am uitat însă de partea de conectivitate, așa că am avut la mine musai un încărcător auto pentru două telefoane și un cablu jack pentru a ne bucura de muzica preferată.

Portbagajul lui Maze nu este nici cel mai mic, dar nici cel mai mare – are în jur de 455 litri, suficient pentru a acomoda bagajele a doi oameni normali. Dar în acest concediu ne-am dat seamă că totuși este insuficient. Noi suntem genul care pe lângă trolerul din dotare mai avem și 1001 punguțe cu diverse. De exemplu, pentru a avea un somn odihnitor, ne luăm cu noi, în orice deplasare mai lungă de 2 zile, pernele. Urmează pungile cu încălțăminte suplimentară, punga cu ceva de-ale gurii pentru prima zi, sacoșa termică pentru a păstra apa la o temperatură acceptabilă și nu în ultimul rând punga cu pungi :))

Odată cu pandemia, oamenii și-au dat seama cât de îngrădiți se simt în cutiile de chibrituri aka apartament, pe care le denumesc acasă. Și-au dat seama cât de necesară este libertatea de a-și petrece timpul liber în aer curat. Am văzut tot mai mulți oameni care își caută un petic de pământ, în locuri uitate de lume, dar care oferă libertate. Mai sunt și cei care nu vor să stea într-un loc și și-au achiziționat rulote, ce pot fi atașate la orice mașină, foarte ușor, cu ajutorul unui cârlig de remorcare. Nu pot spune că nu ne-a trecut și nouă prin cap acest gând.

Mai jos puteți vedea o poză a traseului – la sfârșit au fost 2560km în 9 zile. Mulți prieteni ne-au spus că suntem nebuni că facem atât de mult în așa puține zile – că nu ne vom bucura de toate obiectivele propuse. Din fericire pentru noi nu au avut dreptate în totalitate. Din păcate am ratat doar două obiective – Castelul Teleki (pentru că noi am ajuns într-o frumoasă și însorită zi de marți, când era închis) și Cascada Cailor (aici se pare că nu am planificat foarte bine timpul). La anul ne-am propus să parcurgem Moldova și să vizităm toate mănăstirile ctitorite de Ștefan cel Mare.

Voi încerca să vă împărtășesc câteva dintre momentele memorabile ale acestui concediu.

L-am lăsat pe Spuff în grija celor mai buni prieteni cu instrucțiunile de rigoare și duminică, dis de dimineață, adică undeva pe la ora 10, ne-am îmbarcat în aventura acestei veri.

Când am plecat din București, cerul era puțin înnorat, dar fără semne de ploaie. Pe la km 49, la câteva secunde după ce am ieșit din OMV (mă oprisem să-mi fac presiunea în roți), a început o ploaie cum nu am văzut în viața mea. Toată lumea a încetinit până la 50-60km/h și și-a pornit toate luminile existente pe mașină. Din cauza potopului deabia aveai vizibilitate 10m în față. Atunci m-am felicit pentru decizia luată anul trecut, înainte de plecarea în concediu, mi-am schimbat cauciucurile existente, care erau cam vechi, cu unele noi, all -season, cu un indice de frânare pe carosabil umed B.

Prima oprire a fost Cetatea Poienari. Înarmată cu bocanci, am purces în urcarea celor 1480 de trepte plină de energie. După 400 și ceva de trepte strig la jumătatea mea mai mult gâfâind decât respirând: ”Simt că mi s-a întors sufletul înapoi!” (Eu mereu am declarat ca mi-am vândut sufletul fără să câștig nimic). Pe pancarta de la baza treptelor spune încurajator că urcarea acestora durează în medie 30 de minute. 45+ minute mai târziu am ajuns și noi sus! În momentul când ai ajuns sus, nu mai regreți că ai avut de urcat atâtea trepte. Coborârea a durat maxim 20 de minute.

Următoarea oprire – Balea Lac. Acolo mi-am dat seama că eram singurii nebuni în pantaloni scurți și tricou, cu hanorac peste. Afara erau 10 grade și ceată cât vedeai cu ochii. Transfăgărășanul era învăluit într-o pâclă. Când erai la poalele lui nu vedeai vârful, iar când ajungeai sus aveai senzația că plutești pe nori. După plimbarea din jurul Bâlea Lac și o ciorbă caldă la una dintre cabane am purces spre Avrig, la Palatul Brukenthal, unde aveam și unde înnopta. Plecarea în acest concediu a fost planificată depinzând puțin de când există cazare liberă la palat.

Moșia din jurul palatului foarte îngrijită. La fel și corpul unde te puteai caza. Mi s-au părut neglijate restul corpurilor, unde tencuiala stătea să cadă.

A doua zi am plecat spre cetatea fortificată din Biertan, care pe Google apărea închisă, dar din fericire am găsit-o deschisă. În cetate am găsit și o expoziție de teracotă de Mediaș. Altă atracție a cetății era sistemul de 19 încuietori a ușii sacristiei – aceasta este din stejar și a fost construită în 1515. Pentru a acţiona sistemul se utiliza o cheie pentru 4 din cele 19 încuietori și o manivelă pentru celelalte 15.

După un drum de jumătate de ora am poposit în Sighișoara, unde am dat un tur al cetății și am luat masa de prânz la unul dintre multele localuri din centru. Cu burțile pline am plecat spre salina Praid. Pot spune că dintre toate cele trei saline vizitate în ultimul an, aceasta a fost cea mai neimpresionantă. Pe locul 1 se afla salina de la Turda, iar pe locul doi salina de la Slănic Prahova.

Am înnoptat în Târgu Mureș, iar cu această ocazie m-am văzut și cu nașa mea.

Dimineața celei de-a treia zile a început cu vizitarea cetății medievale a orașului, înainte de a pleca la drum. Este păcat să treceți prin Târgu Mureș și să nu faceți o plimbare scurtă prin cetate.

Am plecat la drum cu intenția de a vizita castelul Teleki (din Gornești) dar porțile acestuia erau închise chiar în ziua de marți. A rămas pe lista de obiective ce le vom vizita cu următoarea ocazie. Puțin dezamăgiți am plecat spre Brâncovenești, comuna aflată la 30 de minute, unde se află castelul Kemeny. Actualul castel a fost construit la începutul secolului al XV-lea. În 1648, Gheorghe Rakoczi II, ajuns la tronul Transilvaniei, îi donează domeniul compus din cinci sate lui Kemény János. Incepand cu anul 1920 castelul a devenit centrul asociației culturale ardelenești „Helikon”. Cel de-al Doilea Război Mondial nu a adus mari distrugeri, însă după ce familia a părăsit domeniul, populația a devastat complet castelul, care după 1949 a devenit azil pentru copii cu handicap psihic sever. Urmașii familiei Kemény au reușit să recupereze domeniul în 2014. În momentul de față castelul se poate vizita atât în interior, unde ai parte și de ghid turistic, dar și parcul castelului, unde se află înmormântați unii dintre moștenitori. În parcul castelului se tronează câțiva copaci impunători. În incinta acestuia se pot organiza evenimente private (conferințe, expoziții, nunți) dar și culturale. Am rămas plăcut impresionată de acest castel.

Tot în aceeași zi am fost să vizită și castelul Bánffy, din Bonțida, devenit celebru datorită festivalului Electric Castle.

Domeniul de la Bonțida a intrat în posesia familiei Bánffy de Losonc în anul 1387. Dionisie Bánffy al II-lea a fost cel care a inițiat construcția ansamblului actual, în formă de ”L”. Între 1704 și 1711, castelul renascentist a fost avariat în războiul de independență, acesta necesitând reconstrucții și reparații în mai multe locuri.În 1735 domeniul a fost moștenit de Dionisie Bánffy al IV-lea, care a inițiat reconstrucția castelului în stil baroc. În primă fază s-a construit curtea de onoare, în formă de ”U”. Galeria de statui care decora acest corp al ansamblului a fost realizată de sculptorul Johann Nachtigall.

Următorul descendent Bánffy, József Bánffy, va demola în 1820 turnul de poartă, din materialul rezultat fiind ridicată o moară de apă, pusă la dispoziția sătenilor – aceasta se află în acest moment vis-a-vis de intrarea actuală în curtea castelului – nu se poate vizita.

În timpul celui de-al doilea război mondial, castelul a fost folosit ca spital militar. În anul 1944 imobilul a fost serios afectat, când trupele germane aflate în retragere, au atacat, jefuit și incendiat întreg ansamblul. În anul 1999 World Monuments Watch a inclus castelul pe Lista celor 100 Cele Mai Periclitate Situri din Lume.

Eu am fost în ultimii 3 ani la Bánffy și vă pot spune că se fac progrese în ceea ce privește reconstrucția castelului.

Am înnoptat în Cluj-Napoca, de unde am plecat a doua zi spre Colibița, unde am luat prânzul la marginea lacului. Priveliștea este de-a dreptul senzațională, te lasă fără suflare.

Odihniți, am plecat spre Borșa, unde am fi vrut să mergem la Cascada Cailor, dar datorită vremii cam ploioase și timpului scurt pe care îl aveam la dispoziție pentru a urca am decis să renunțăm. Ne-am cazat și am plecat să vizită Cimitirul Vesel din Săpânța.

Va pot spune cu mâna pe inimă că nu am fost foarte impresionată. Nu știu cum era zona acum ceva ani, dar mie personal mi s-a părut foarte comercial. Puțin dezamăgiți am plecat înapoi spre cazare, cu speranța că vom vedea pe drum ceva porți maramureșene. Foarte puține față de cât ne așteptam.

A doua zi, dimineață am plecat spre Viseu de Sus, unde ne aștepta o plimbare relaxantă de 5-6 ore cu Mocănița. Mocănița este una dintre ultimele locomotive forestiere cu aburi din lume. Am prins o ploaie mocănească, relaxantă. Tot drumul am fost înconjurați de munți și multă verdeață. Fiecare mocăniță are numele ei: Cozia 1 și 2, Novicel, Maramureș, Elveția, Măriuţa, Krauss (numele a câtorva). Traseul are 21 de km care se parcurge cu o viteza maximă de 30 km/ora. Pe tot traseul erai rupt de tehnologie, ceea ce mi s-a părut extraordinar.

La 20 de km, o locomotivă consumă 7m steri de lemn (un metru ster de lemne este o stiva de lemne care are lungimea, lățimea dar și înălțimea de un metru), 6 mc de apă, 30 kg de cărbune, 5 litri de ulei industrial şi 10 litri de ulei pentru cilindru. Personalul unei Mocăniţe este format dintr-un mecanic, ajutor de mecanic, şef de tren şi frânar.

Să vă spun că la întoarcere, la o zdruncinătură mai mare s-au rupt frânele vagonului în care ne aflam? Foarte degajat, mecanicul a venit cu o sârmă, s-a băgat sub vagon, a prins frâna și ne-am continuat drumul fără alte incidente.

În incinta gării Mocăniței există Satul Maramureșean al Mocăniței – un ansamblu de case tradiționale maramureșene, unde se pot servi produse tradiționale românești și puteți vedea evenimente și spectacole folclorice.

Seara am petrecut-o cu o cană de ceai în mână citindu-ne mailurile ultimelor câteva zile. A doua zi urma să plecăm spre Bârsana.

Aici se găsește cea mai veche biserică de lemn din România – nu foarte cunoscută tuturor celor care vizitează complexul Bârsana, în principal pentru că aceasta nu se află în complex ci undeva în sat, pe o colină, unde ai o priveliște minunată. Complexul este și el o bucățică ruptă din rai și pusă pe pământ. Trebuie să îl vizitați, pentru că frumusețea acestui loc nu poate fi descris în cuvinte. Tot în acest sat am văzut foarte multe porți maramureșene – nu aș mai fi plecat de acolo, dar trebuia să ne continuăm drumul.

Știți ce am fost bucuroasă să văd? Foarte multe familii care aveau cu ei biciclete – unii le aveau montate pe portbagajul plafonului (ceea ce mi se părea puțin riscant la trecerea prin tuneluri), ceilalți le aveau pe un suport de biciclete cu prindere pe cârlig.

Următoarea oprire a fost Turnul lui Ștefan din Baia Mare. Panorama asupra orașului era formidabilă, dar urcușul în turn a fost înfiorător. Niciodată nu mi-a fost frică de înălțimi. Mă laud că singurul lucru de care îmi este frică sunt paianjenii. În schimb nu mi-au plăcut niciodată treptele ce au o înălțime de îmi ajung până sub genunchi, sau sunt în zigzag. De urcat am urcat eu, dar de coborât eram ca un copil mic, înainte de a păși pe treapta de jos, mă așezam în fund. Al meu râdea cu lacrimi. Când am ajuns jos, îmi venea să pup pământul mai rău decât Robinson Crusoe când a naufragiat pe insulă.

După ce picioarele mele au încetat să mai tremure ca jeleul, am plecat spre Medieșu Aurit. Castelul Lónyai numai aurit nu era. Pe frontonul de la intrare, de-abia se mai descifrează textul în limba latină: ”Anno Domnini MDCXXX Magnificus Sigismund de Lonia comes comitatus crasnensis a fvndamentis extrvxit” care s-ar traduce prin „Ridicat din temelii în anul Domnului 1630 de Sigismund de Lonya, comitele comitatului Crasnei”. Castelul se spune că a fost fiind distrus în 1944. Unii susţin că trupele germane, aflate în retragere, au aruncat în aer castelul după ce l-au folosit drept depozit de muniţii. Conform altora, distrugerea castelului este pusă pe seama trupelor sovietice. Tot ce contează este că în acest moment, castelul este o ruină. Lucrările de consolidare a castelului au constat în punerea unor zăbrele de lemn la ferestre, turnarea unor centuri de beton şi zidirea tunelurilor.

În pozele de pe Google, era întreg decât l-am găsit noi. Castelul se află în administrația primăriei, care l-a lăsat de izbeliște. Doar a pavat o alee în jurul acestuia, a pus niște băncuțe și niște coșuri de gunoi. Buruienile sunt cele care domnesc asupra acestui castel.

Am plecat dezamăgiți spre Oradea unde a fost pentru prima dată când am stat mai mult de-o noapte într-un loc. M-am întâlnit cu niște prieteni vechi care ne-au sugerat să vizităm Muzeul Art Nouveau – Casa Darvas – La Roche, dar și cetatea Oradei. Le-am ascultat sfatul și am luat-o la pas prin oraș. Totodată am fost să vizităm și lacul cu nuferi din Băile Felix.

Și uite așa a trecut o săptămână de când suntem la plimbare pe 4 roți prin România. Următoarea oprire era cetatea Devei și Castelul Corvinilor, pe care eu le-am vizitat și anul trecut în septembrie când am fost să-mi termin tatuajul.

Cetatea medievală a Devei a fost construită la mijlocul secolului al XIII-lea pe Dealul Cetății, un con vulcanic cu altitudinea de 378m. În dimineața zilei de 13 august 1849, magazia cu praf de pușcă a fortăreței explodează, o mare parte din cetate fiind distrusă. La cetate se poate ajunge cu telecabina.

Castelul Corvinilor/Huniazilor este unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Iancu de Hunedoara.

În curtea castelului, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii înseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este ”Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.”

Vă pot spune că în acest an am găsit deschise publicului alte zone ale castelului, față de anul trecut. Cea mai impresionantă era expoziția de tortură medievală!

Încântați am plecat spre Hațeg, unde aveam să înnoptam.

A doua zi dimineață, la primele ore, ne-am îndreptat înspre rezervația de zimbri. Am fost mai matinali și decât zimbrii. Aceștia încă moțăiau la adăpostul grajdurilor.

În drum spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana, am poposit și la Densus unde puteți vedea cea mai veche biserică de piatră din România, datând din secolele XII-XIII. Plăcile de piatră cu care aceasta este acoperită, provin majoritar din Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Sarmizegetusa Ulpia Traiana având nume complet: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost capitala provinciei romane Dacia. În complexul arheologic puteți găsi Amfiteatrul, Templul Zeiței Nemesis, Palatul Augustalilor, Templul zeului Silvanus, Forul lui Traian, Capitoliul.

Urma un drum de aproape 3h spre Cascada Bigăr, care din punctul meu de vedere și-a păstrat din frumusețe chiar și în stadiul în care este acum. Am vizitat și grota din apropierea castelului, la poalele căreia erau aranjate mini turnulețe construite cu pietrele din pârâul din zonă.

Semnalul lipsea cu desăvârșire și în această zonă, așa că vă sfătuiesc să vă orientați pe hartă înspre direcția viitoare, înainte de a ajunge la Bigăr pentru că acolo nu aveați nici o șansă să vă funcționeze Maps sau Waze. Eu am pierdut 45 de minute luându-mă după intuiția mea feminină, care de această dată a dat greș.

Următoarea oprire era basorelief înalt de 55m și lat de 25m, cu Chipul lui Decebal. Sculptorul a lucrat timp de zece ani, perioadă în care a fost ajutat de 11 alpiniști. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa și a doua din lume.

Obosită după drum aveam poftă să mănânc o scoveargă sau până la urmă orice preparat proaspăt. Mi-a trecut toată foamea în momentul în care am văzut că aluatul pentru scovergi era ținut pe tejghea în soare, iar grătarul era făcut de cine știe când și înșirat la vedere unde îl bâzâiau muștele.

Dezamăgită am plecat spre Târgu Jiu, unde aveam să ne petrecem ultima seară din concediu.

A doua zi dimineață am vizitat și celebrele opere ale lui Brâncuși, cunoscute și sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, proiectat și construit de Constantin Brâncuși. Cele patru componente sculpturale — Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.

Mazikeen, din serial, este garda de corp și locotenentul de încredere al lui Lucifer, iar în momentul când acesta s-a decis să-și părăsească tronul din Iad, aceasta l-a urmat fără nici o ezitare. Pe parcursul întregului serial Mazikeen a fost în căutarea propriului suflet și al libertății. Pe măsură ce înainta în calea sa pe pământ aceasta a început să-și câștige independența, dar și încrederea în oamenilor de pe pământ, care au acceptat-o așa cum este.

Maze a mea, a fost mereu în cautare de drumuri frumoase pe care să ne poarte, dându-ne încredere că putem ajunge oriunde cu ajutorul ei.

Articol scris pentru SuperBlog 2021