Kick for my passions

Ieri am desenat cam toată ziua. Am momente în viață când îmi dedic anumite zile/perioade pentru pasiunile mele, iar câteodată cred că sunt prea multe.

Una dintre pasiuni este muzica – să o ascult nu să o fac, pentru că încă nu am voce, dar mi-ar plăcea să învăț să cânt câteva acorduri la chitară sau pian – care nu se oprește niciodată.

Altă pasiune este desenul. Asta vine și pleacă, depinde de stare și chef. În facultate mi-am cultivat puțin desenul pe partea tehnică. Recunosc că există anumite concepte pe care încă nu le pot face (cea mai mare problemă o am cu umbrele, hașura și puțin cu formele umane).

ALBUMUL IL GASITI AICI

O pasiune mai veche, care datează de prin 1998 (deja încep să mă consider bătrână pentru că tocmai ce am zis parcă este scoasă dintr-o carte de istorie) este Formula 1 (de anul trecut am început să postez articole despre curse)

O pasiune mai nou descoperită ar fi scrisul – pasiunea asta s-a dezvoltat din cauza abundenței de timp liber, care s-a transformat în scris pe blog, care mi-a reamintit de o poveste pe care am început să o scriu prin liceu și care acum mă amuză cumplit. După ce am recitit-o m-am gândit să mă apuc de ceva nou, pentru că aproape mai mereu aveam scrise prin tot feluri de locuri (note pe telefon, post it-uri pe desktop, notițe pe marginile caietelor, documente în word, citate pe hârtie sau pe marginea caietelor) gânduri sau pasaje care îmi ieșeau din cap și îmi plăceau cum sună. Oricum consider că acestă pasiune ține și de faptul că îmi place foarte mult, sau destul de mult să citesc. Și dacă mă veți crede, în școală uram pur și simplu să fac compuneri, poate și pentru că erau pe teme date, ceea ce este o diferență față de atunci când scrii ce îți trece prin cap.

Rămân la această ultimă pasiune, care este la fel de oscilantă ca cea cu desenul – vine și trece, depinde de chef. La povestea actuală nu am mai scris un rând de 2 luni, nu pentru că nu aș avea ce, ci pentru că nu am chef să scriu – da, se zice că ”cheful îți vine mâncând”, dar mie nu îmi vine – așa sunt eu, un pui de Gică Contra.

Mai mereu în viață avem nevoie de imbolduri din partea prietenilor sau chiar și a persoanelor pe care le cunoaștem foarte puțin. Nu putem cere cuiva să ne zică să facem un lucru pentru că atunci ar deveni cicăleală. Imboldurile vin atunci când te aștepți cel mai puțin și de la persoane la care nu te aștepți. Sau pot veni de la persoanele care cred în tine – prin felul cum o zic îți dau un impuls pentru a continua ceea ce ai început, doar pentru că ei cred că poți.

Treaba cu povestea: am scris un început prin care am făcut curioasă multă lume, care acum are așteptări, și încă mă gândesc dacă mă voi ridica la nivelul așteptărilor – și cu cât mă gândesc mai mult cu atât consider că este o greșeală în a te gândi dacă te ridici la nivelul așteptărilor (nu știu dacă înțelegeți exact ce am vrut să zic). Deci un prim impuls ar fi persoanele necunoscute (face to face) care îmi citesc blogul – adică mai pe scurt cititorii.

Al doilea impuls ar fi cea mai bună prietenă – Pisicuveaua – care a citit mai mult decât este pe blog, și căreia i-a plăcut.

Și pentru a continua cu impulsurile, sau mai bine zis ”that kick in the ass that you need to continue” ar fi dedicația de la Grațian – pentru că astăzi am primit prin poștă cartea scrisă de el “Amintiri din prezent” pe care urmează să o lecturez tonight – care sună ceva de genul: ”…care își va aduna scrierile și le va uni scoțând la lumină o nouă carte fără egal”

Bonus mai are mama mea o expresie: ”Nu lăsa pe mâine ce poți face azi”. Dar mă voi risca și voi spune că mâine mă voi reapuca de scris la aceea poveste, sau poate la alta nou, în variantă scurtă cum a fost ”Story of 2”