Hall Of Fame – Drivers (III)

Tot despre piloți, și tot Valentin – pentru că aceasta este rubrica lui.

JOCHEN RINDT (1942-1970)

Cifrele, statistica pură sunt irelevante în cazul unor piloţi, iar Rindt, alături de Wimille, Peterson şi Villeneuve intra într-o categorie aparte, cea a piloţilor meteorici ce au încercat să ajungă la stele iar aripile li s-au frânt brusc. La finele anilor ’60 Jochen Rindt era pus pe acelaşi plan cu Jackie Stewart, cei doi fiind priviţi drept cei mai buni piloţi din lume. Exponent înzestrat în cel mai înalt grad al manierei instinctive de abordare, supranumit “Tigrul” de către Enzo Ferrari, austriacul a avut o carieră intensă, dar prea scurtă. Duelul cu scântei purtat cu Stewart în GP Marii Britanii din 1969 sau uluitoarele tururi înşirate spre finalul cursei de la Monaco 1970 vor rămâne nemuritoare, ducând mai departe amintirea unuia dintre cei mai spectaculoşi piloţi din toate timpurile. Puţini au pilotat atât de dramatic, şi mai puţini au pus atât suflet în pilotaj.

LEON THERY (1879-1909)

“Cronometrul” . Pe lângă iuțeala nemăsurata , Thery mai plusa cu alte două calități ce au făcut din el pilotul dominant al epocii 1900-1907: constanța fantastică a timpilor și atenția acordată detaliilor frizând pedanteria (pregătea minuțios fiecare cursă, analiza performanțele și rezistența cauciucurilor, calcula cu o precizie matematică viteza medie ce îl va purta spre victorie raportată la starea drumurilor). Mașina sa, Richard-Brasier nu avea nimic special , totuși mereu termina în frunte , pentru publicul spectator ar fi fost o anomalie să se întâmple altfel . O nemiloasa tuberculoza l-a rapid prea repede pe unul dintre putinii piloti ce i-ar fi putut tine piept cu succes lui Georges Boillot.

FROILAN GONZALES (n.1922)

Poreclit “The Pampas Bull” de către fani și El Cabezón (Cap Gras) de către colegi, a fost un pilot destul de subestimat. Putea lupta de la egal la egal cu Ascari şi Fangio şi ocazional îi putea învinge chiar cu arme egale. Cu alura sa de taur, domina maşina şi o obliga să facă cam tot ce dorea el. Un gigant acoperit de praful istoriei şi umbrele lui Fangio, Ascari şi Moss, din 1951 şi până în 1955 a fost egalul şi uneori superiorul acestora, precum în acea zi de graţie de la Silverstone 1951 când a adus prima victorie pentru Ferrari, lăsându-l în urmă pe “Maestro” cu mai bine de un minut. Simţul tactic, alegerile strategice şi fragilitatea maşinilor l-au tras în spate. Cu siguranţă nu avea aspectul fizic al unui pilot de GP, dar avea viteza, determinarea şi talentul pentru care numele său era rostit în epocă în aceeaşi suflare cu Ascari şi Fangio. “Taurul din Pampas” îşi merită locul ilustru în istoria Ferrari şi a Formulei 1 deopotrivă.

ACHILLE VARZI (1904-1948)

Dacă în Nuvolari ardea un foc viu , transpus pe pistă într-un pilotaj aproape nebunesc, glacialitatea nefirească a lui Varzi a fost unică în motorsport. Abordarea sa modernă, atenţia pentru detalii, calmul aproape enervant, pilotajul de o eleganţă sublimă şi o perfecţiune clinică au făcut din el Nemesis-ul “Mantovanului zburător”. Montrenero 1929, Targa Florio 1930, Monaco 1933 sunt doar câteva mostre ale extraordinarei sale combativităţi expuse pe pistă în cel mai academic stil. Posesorul celui mai elegant şi precis stil din istorie a fost în epoca sa de glorie la fel de rapid şi combativ ca Nuvolari , Caracciola sau Rosemeyer . Decizia politică a echipei de a truca rezultatul din GP de la Tripoli 1936 l-a destabilizat până şi pe cel mai calm pilot din câţi au existat. Devastat , a cedat tentaţiei prezentate de iubita sa Ilse : morfina. Când a revenit, în 1946, era numai o umbră a grandiosului om ce câştigase cel mai frumos GP desfăşurat vreodată la Monaco. La Bremgarten , în 1948 , pe o ploaie slabă , Alfa s-a răsucit uşor , apoi s-a răsturnat . Pilotul a murit pe loc . Era numai al doilea accident provocat din vina sa , într-o carieră de două decenii…